Perioada care a început în 2020 a pus economia mondială într-o situație greu de reprodus într-un laborator. Băncile centrale au redus brutal costul banilor, guvernele au încercat să protejeze veniturile populației și ale firmelor, iar toate acestea s-au petrecut în timp ce fabrici, porturi, hoteluri, restaurante și magazine funcționau cu restricții sau erau închise.
La început, aproape nimeni nu se temea serios de o inflație mare. Frica era alta: șomaj, falimente, credite neplătite, piețe financiare blocate și o recesiune care putea scăpa de sub control. Inflația a venit mai târziu, când banii disponibili au întâlnit o economie care nu putea produce suficient de repede ceea ce oamenii voiau să cumpere.
De aceea perioada de după 2020 poate fi privită ca un experiment involuntar de inflație monetară. Nu pentru că cineva ar fi apăsat intenționat un buton ca să vadă cât de mult pot crește prețurile, ci pentru că mai multe mecanisme rare s-au suprapus: bani foarte ieftini, sprijin fiscal masiv, economii acumulate, producție restrânsă, lanțuri logistice deteriorate și, ceva mai târziu, un șoc energetic sever.
Privită de la distanță, povestea pare ordonată. Trăită însă din interior, n-a fost deloc așa. În 2020 oamenii se temeau să nu rămână fără venit, iar doi ani mai târziu aceiași oameni se uitau nedumeriți la prețurile din supermarket și încercau să înțeleagă de ce salariul mai mare cumpără mai puține lucruri.
Primăvara lui 2020, când problema era lipsa banilor
Îmi amintesc senzația acelor luni mai ales prin lucrurile mici. Parcări goale, avioane la sol, restaurante cu scaunele puse pe mese, proprietari de firme care nu știau dacă vor mai avea clienți peste o lună.
Într-o economie normală, o companie poate pierde clienți pentru că altcineva vinde mai bine sau mai ieftin. În 2020, milioane de afaceri au pierdut clienți aproape în aceeași clipă, dintr-un motiv care nu avea legătură cu produsul, prețul sau managementul lor.
Asta putea declanșa un lanț destul de urât. O firmă fără încasări concediază oameni, angajatul fără salariu reduce consumul, altă firmă pierde clienți, creditele încep să nu mai fie plătite, iar băncile devin mai prudente exact când economia are nevoie de finanțare.
Băncile centrale au intervenit ca să oprească acest mecanism înainte să capete viteză. Federal Reserve a dus dobânda de politică monetară aproape de zero și a început achiziții masive de active, în timp ce Banca Centrală Europeană a lansat propriile programe extraordinare pentru menținerea finanțării în economie.
Bilanțul Federal Reserve, care era în jurul valorii de 4,2 trilioane de dolari înainte de pandemie, a urcat spre 8 trilioane într-un interval relativ scurt. În Europa, programul pandemic de achiziții al BCE, cunoscut drept PEPP, a primit o anvelopă totală de 1,85 trilioane de euro.
Cifrele sunt atât de mari încât devin abstracte. Un milion de euro ni-l putem imagina. Un trilion aproape că nu mai seamănă cu bani, ci cu o unitate de măsură din astronomie.
Totuși, efectul era cât se poate de concret. Costul finanțării trebuia ținut jos, piețele trebuiau să funcționeze, iar firmele și statele trebuiau să se poată împrumuta într-o perioadă în care economia fusese lovită simultan din mai multe direcții.
Privind lucrurile din martie sau aprilie 2020, decizia avea logică. Problema este că o măsură potrivită într-o urgență poate deveni prea puternică dacă rămâne activă într-o economie care se schimbă mai repede decât estimările inițiale.
Ce înseamnă cu adevărat că băncile centrale au creat bani
Expresia tipărire de bani apare aproape automat când vorbim despre această perioadă. Imaginea este ușor de înțeles: o tiparniță merge zi și noapte, bancnotele se adună, iar prețurile urcă.
Sistemul monetar modern funcționează însă mai puțin spectaculos și ceva mai complicat. O mare parte din banii creați de o bancă centrală nu apare sub forma bancnotelor care ajung direct în buzunarul oamenilor.
Atunci când banca centrală cumpără obligațiuni sau alte active eligibile, ea creează rezerve bancare și modifică bilanțurile instituțiilor financiare. Achizițiile influențează randamentele obligațiunilor, dobânzile, lichiditatea și apetitul pentru credit.
Aici apare o distincție care merită ținută minte. Rezervele bancare nu sunt același lucru cu banii pe care îi ai tu în contul curent și pe care îi poți cheltui la supermarket.
De aceea simpla creștere a bilanțului unei bănci centrale nu produce mecanic o creștere identică a prețurilor de consum. Legătura trece prin creditare, cheltuieli publice, investiții, comportamentul băncilor, preferința pentru economisire și viteza cu care banii circulă.
După 2020 s-a întâmplat însă ceva aparte. Politica monetară foarte relaxată s-a întâlnit cu un sprijin fiscal de o amploare neobișnuită.
Guvernele nu s-au limitat la a încerca să mențină funcționale piețele financiare. Au protejat salarii, au finanțat scheme de șomaj tehnic, au garantat credite, au susținut firme și, în unele țări, au transferat bani direct către populație.
În acel punct, discuția despre bani a ieșit din bilanțurile băncilor centrale și a intrat în bugetele gospodăriilor. Tocmai aici începe una dintre diferențele importante dintre criza din 2008 și șocul din 2020.
De ce 2020 nu a semănat cu 2008
Și după criza financiară din 2008 băncile centrale au redus dobânzile și au cumpărat active. Cu toate acestea, economiile occidentale n-au trecut atunci printr-un episod comparabil de inflație generalizată a bunurilor de consum.
Asta i-a făcut pe mulți să creadă, înainte de pandemie, că băncile centrale pot extinde mult lichiditatea fără consecințe inflaționiste serioase. Experiența deceniului anterior părea să le dea dreptate.
Diferența a venit din felul în care s-au întâlnit cererea și oferta în 2020. După criza financiară, economia avea capacitate neutilizată, șomaj ridicat și o cerere slăbită.
În pandemie, o parte importantă a capacității de producție și distribuție a fost restrânsă chiar prin natura șocului. Nu puteai răspunde la cererea mai mare doar punând o tură suplimentară la fabrică, fiindcă uneori fabrica era închisă, lipseau componentele sau marfa nu putea fi transportată.
Imaginează-ți un restaurant care are o sută de clienți și poate pregăti o sută de porții. Dacă jumătate dintre clienți își pierd venitul, problema restaurantului este lipsa cererii.
Schimbă acum situația. Cei mai mulți clienți își păstrează veniturile, dar restaurantul nu mai poate pregăti decât șaizeci de porții.
Dintr-odată, problema este alta.
Economia mondială este infinit mai complexă decât un restaurant, dar tensiunea de bază a fost asemănătoare. Cererea a fost protejată într-o perioadă în care oferta fusese afectată artificial și fizic.
Aici s-a plantat una dintre semințele inflației care avea să devină vizibilă mai târziu.
Banii puteau fi transferați repede, producția nu
Una dintre lecțiile cele mai simple ale perioadei este și una dintre cele mai ușor de ignorat. Banii se pot crea sau transfera foarte repede, producția nu.
Un guvern poate aproba un program de sprijin în câteva săptămâni. O bancă centrală poate reduce dobânda într-o singură ședință.
O fabrică de semiconductori nu poate fi construită într-o lună. Nici un port, un terminal energetic, o autostradă sau o uzină.
În timpul restricțiilor, oamenii și-au schimbat consumul. S-au cumpărat mai puține servicii care necesitau prezență fizică, dar mai multe bunuri.
Au crescut comenzile pentru calculatoare, monitoare, mobilier, electrocasnice, materiale de construcții și tot felul de obiecte care făceau viața petrecută acasă mai ușoară. Cine a încercat atunci să cumpere anumite produse își amintește probabil întârzierile și stocurile care dispăreau.
Producătorii nu puteau muta capacitatea dintr-un sector în altul peste noapte. Dacă milioane de oameni decid în aceeași perioadă că au nevoie de un laptop, industria nu poate produce instantaneu milioane de cipuri suplimentare.
Contenerele ajunseseră în locurile greșite, porturile lucrau greu, transportul maritim devenise mult mai scump, iar unele fabrici asiatice intrau periodic în restricții. Un produs banal putea depinde de zeci de componente fabricate în mai multe țări.
A fost suficient ca două sau trei verigi să se blocheze pentru ca întregul lanț să încetinească.
Când cererea este puternică și marfa puțină, prețul începe să facă munca pe care producția nu o poate face. Crește până când o parte dintre cumpărători renunță, amână achiziția sau aleg alt produs.
Nu e o explicație sofisticată. E ceea ce vede orice comerciant când are zece cumpărători și doar patru produse disponibile.
Prea mulți bani și prea puține bunuri, dar povestea este mai complicată
Formula conform căreia inflația apare când prea mulți bani urmăresc prea puține bunuri rămâne utilă. Nu trebuie însă transformată într-o regulă mecanică.
Dacă masa monetară crește, dar oamenii păstrează banii în conturi, firmele nu investesc, băncile nu creditează și economia are multă capacitate nefolosită, presiunea asupra prețurilor poate rămâne redusă.
Contează și viteza cu care banii circulă. Contează unde ajung, cine îi primește și ce cumpără cu ei.
După 2020, multe dintre aceste condiții s-au schimbat în același timp. Veniturile au fost protejate, creditul a rămas ieftin, economiile populației au crescut, iar producția nu putea reacționa suficient de repede.
Aici ideea de inflație monetară începe să capete sens. Nu fiindcă orice dolar sau euro creat s-ar fi transformat direct într-un procent de inflație, ci fiindcă expansiunea monetară a susținut o cantitate de cerere pe care economia fizică a avut dificultăți s-o satisfacă.
Diferența pare tehnică, dar schimbă complet discuția. Dacă spunem doar că s-au tipărit bani, ratăm problema ofertei.
Dacă spunem că totul a fost din cauza containerelor, energiei și războiului, scoatem din ecuație tocmai mecanismul care a menținut foarte puternică puterea de cumpărare într-o perioadă în care oferta era fragilă.
Ambele explicații luate separat sunt prea comode.
Economiile acumulate în perioada restricțiilor
În prima parte a pandemiei s-a petrecut un lucru care, la prima vedere, pare ciudat. În plină criză, multe gospodării au început să economisească mai mult.
Nu pentru că oamenii deveniseră brusc mai disciplinați financiar. Pur și simplu aveau mai puține locuri unde să cheltuiască.
Vacanțele fuseseră amânate, restaurantele aveau restricții, concertele dispăruseră, naveta se redusese, iar anumite cumpărături nu mai aveau sens. În același timp, numeroase măsuri publice încercau să împiedice o scădere abruptă a veniturilor.
Banii care în condiții normale s-ar fi dus spre consum au rămas în conturi.
La început, acest lucru a ajutat economia. O gospodărie care păstrează o rezervă financiară trece mai ușor printr-o perioadă nesigură.
Problema a apărut când economia s-a redeschis. Oamenii aveau bani economisiți, venituri curente și o listă lungă de lucruri amânate.
Au revenit călătoriile, mesele în oraș, evenimentele, renovările și cumpărăturile. Cererea s-a eliberat într-un timp scurt.
Mi se pare asemănător cu ieșirea de la finalul unui meci. Cât timp oamenii stau în stadion, străzile din jur sunt liniștite.
După fluierul final, câteva zeci de mii de persoane ies aproape simultan. Taxiurile nu au dispărut din oraș, dar dintr-odată sunt prea puține pentru locul și momentul respectiv.
Cam așa a arătat și o parte din economia mondială la redeschidere.
Inflația începuse înainte de războiul din Ucraina
Una dintre confuziile care s-au fixat destul de repede în memoria publică este ideea că inflația mare a început odată cu războiul din Ucraina. Cronologia spune altceva.
Presiunile asupra prețurilor deveniseră serioase deja în 2021. Bunurile se scumpeau, transportul costa mai mult, iar blocajele de producție erau vizibile înainte de februarie 2022.
Războiul a amplificat problema într-un moment prost. Economia mondială încă nu se vindecase complet după pandemie, iar Europa era foarte dependentă de energia importată din Rusia.
Prețurile gazului și electricității au crescut puternic. Energia a intrat apoi în costul aproape fiecărui produs.
Nu cumperi gaz natural când iei o pâine de pe raft, dar gazul poate intra în producția îngrășămintelor. Electricitatea este necesară în moară, în brutărie și în depozite.
Motorina duce cerealele, făina și produsul final dintr-un loc în altul. Ambalajul are propriul lanț de producție, iar magazinul are facturi la energie și salarii.
O scumpire inițială ajunge astfel să lase urme în multe alte prețuri. De aceea șocul energetic din 2022 a contat atât de mult.
Dar el nu a creat inflația de la zero. A turnat combustibil peste o economie care se încălzise deja.
România a primit șocul din mai multe direcții
Pentru România, episodul a avut propriile particularități. Economia noastră este profund legată de Uniunea Europeană prin comerț, finanțare, energie, transport și lanțuri de producție.
Dacă o fabrică românească importă materii prime mai scumpe, costul ajunge mai devreme sau mai târziu în preț. Dacă transportul european se scumpește, nici produsele românești nu rămân izolate.
Același lucru s-a întâmplat cu energia și alimentele. România produce intern o parte importantă din necesar, dar prețurile nu sunt stabilite într-un vid.
Pentru cititorul care vrea să urmărească subiectul într-un cadru concentrat pe economia locală, AfacereaZilei.ro despre rata anuală a inflației în România oferă un punct de pornire util pentru înțelegerea modului în care scumpirile se transmit în economie.
La sfârșitul lui 2022, rata anuală a inflației din România ajunsese la aproximativ 16,4%. Pentru o familie care cheltuia mare parte din venit pe hrană, energie și transport, senzația putea fi chiar mai apăsătoare decât sugera media statistică.
Aici apare o problemă pe care cifrele agregate o ascund. Nu există un consumator mediu în viața reală.
O familie cu doi copii, chirie și două navete zilnice cheltuiește diferit față de un pensionar care locuiește într-o casă fără credit. Amândoi primesc aceeași rată oficială a inflației, dar trăiesc două inflații personale diferite.
De ce scăderea inflației nu înseamnă că prețurile revin la loc
După vârful din 2022, inflația a început să scadă. În România, rata anuală a coborât puternic față de nivelurile maxime.
Asta a creat o altă nedumerire. Oamenii auzeau că inflația scade, intrau în supermarket și vedeau că multe produse tot nu se ieftinesc.
Nu este nicio contradicție.
Dacă inflația coboară de la 16% la 6%, prețurile nu scad cu 10%. Ele continuă, în medie, să crească, doar că ritmul lor de creștere este mai mic.
Imaginează-ți o mașină care merge cu 160 de kilometri pe oră și încetinește la 60. Mașina nu merge înapoi.
Pentru ca nivelul general al prețurilor să revină la cel de dinainte, ar fi nevoie de deflație, adică de scăderi generale și susținute ale prețurilor. Băncile centrale nu urmăresc așa ceva în mod normal, deoarece deflația severă vine cu propriile riscuri economice.
De aceea un episod de inflație mare lasă o urmă care rămâne chiar și după ce rata anuală se normalizează. Prețurile ajung pe un etaj nou.
Poți opri liftul din urcare rapidă. Asta nu înseamnă că l-ai coborât la parter.
De ce energia mai ieftină nu a făcut meniul restaurantului ieftin din nou
Mulți oameni au observat aceeași situație după calmarea parțială a pieței energiei. Gazul sau electricitatea puteau scădea față de vârf, dar meniul restaurantului nu revenea la prețul din 2019.
Motivul este simplu. Între timp s-au modificat și alte costuri.
Restaurantul poate plăti salarii mai mari, chirie mai mare, ingrediente mai scumpe, dobânzi mai ridicate și contracte de transport renegociate. Unii furnizori și-au refăcut la rândul lor prețurile.
Odată ce o scumpire s-a propagat prin economie, reducerea costului inițial nu șterge automat tot traseul. Costurile se lipesc uneori de structura afacerii.
Mai apare și comportamentul clienților. Dacă piața a acceptat o perioadă un anumit nivel al prețului, firmele nu se grăbesc neapărat să renunțe la el.
Asta nu înseamnă că orice companie a profitat abuziv de inflație. Unele au avut marje mai bune, altele au încercat pur și simplu să supraviețuiască unor costuri pe care nu le mai puteau controla.
Economia reală este mai puțin curată decât explicațiile de pe internet.
Când inflația temporară a încetat să mai pară temporară
În 2021, multe prognoze porneau de la ideea că inflația va scădea pe măsură ce fabricile și transporturile își revin. Nu era o ipoteză absurdă.
Blocajele provocate de pandemie păreau temporare. Vaccinarea avansa, economiile se redeschideau și exista speranța că producția va recupera repede.
Numai că revenirea a durat mai mult decât se estimase. Cererea a rămas puternică, iar apoi a venit șocul energetic.
În acel moment, o scumpire concentrată în câteva categorii a început să intre în tot mai multe prețuri. Costurile firmelor se schimbau, salariile începeau să fie renegociate, iar oamenii se obișnuiau cu ideea că luna viitoare va fi mai scump.
Aici inflația devine mai greu de controlat. Nu mai depinde doar de un vapor blocat într-un port sau de prețul gazului.
Începe să influențeze comportamentul.
Dacă un angajat crede că prețurile vor crește cu 10%, va cere un salariu care să îl protejeze. Firma care îi mărește salariul va încerca apoi să recupereze o parte din cost prin preț.
Proprietarul care estimează că întreținerea și reparațiile vor fi mai scumpe cere o chirie mai mare. Furnizorul își lasă o marjă pentru scumpiri viitoare.
Inflația capătă memorie.
După banii ieftini a venit dobânda mare
Când băncile centrale au ajuns la concluzia că inflația nu mai poate fi tratată ca un fenomen scurt, politica s-a schimbat foarte repede.
Federal Reserve a început să majoreze dobânzile în 2022, iar Banca Centrală Europeană a urmat aceeași direcție. BNR a înăsprit și ea politica monetară.
Scopul era reducerea presiunii cererii. Dacă împrumuturile devin mai scumpe, oamenii cumpără mai greu locuințe și mașini pe credit, companiile amână unele investiții, iar consumul începe să încetinească.
Sună tehnic până când ajunge rata bancară în contul tău.
O familie care și-a făcut planurile la o dobândă redusă poate descoperi că bugetul arată complet diferit când indicele de referință urcă. O firmă care se finanța ușor poate considera dintr-odată că o investiție nu mai merită.
Asta este partea mai puțin plăcută a combaterii inflației. Banca centrală nu poate produce energie și nu poate descărca mai repede un vapor.
Poate însă reduce cererea până când aceasta se apropie din nou de capacitatea economiei de a furniza bunuri și servicii.
Cu alte cuvinte, când economia nu poate produce imediat mai mult, politica monetară încearcă să ne facă să cumpărăm ceva mai puțin.
Inflația nu lovește pe toată lumea la fel
O singură rată oficială poate crea impresia că inflația este un impozit uniform. Nu este.
Cei cu venituri mici cheltuiesc de obicei o parte mai mare din bani pe alimente, energie și locuire. Tocmai aceste categorii au avut perioade de scumpiri puternice.
O gospodărie cu venituri mari își poate amâna vacanța sau schimbarea mașinii. O familie cu buget strâns nu poate amâna prea mult mâncarea, curentul sau încălzirea.
De aceea aceeași rată a inflației poate fi suportabilă pentru cineva și foarte dureroasă pentru altcineva.
Mai contează și felul în care este ținută averea. Persoana care are aproape toate economiile în numerar trăiește inflația diferit față de cineva care deține active sau are datorii cu dobândă fixă.
Aici ajungem la o lecție financiară veche, dar foarte ușor de uitat. Suma de bani pe care o ai nu spune singură cât valorează averea ta.
Contează ce poate cumpăra.
De ce 100.000 de lei pot rămâne 100.000 de lei și totuși să valoreze mai puțin
Să presupunem că ai 100.000 de lei într-un cont. După câțiva ani, soldul este tot de 100.000 de lei.
La prima vedere, n-ai pierdut nimic.
Dacă între timp prețurile au crescut cu 20 sau 30%, situația economică este diferită. Ce puteai cumpăra cu suma respectivă la început nu mai poți cumpăra la final.
Banii sunt aceiași nominal. Puterea lor de cumpărare s-a schimbat.
Asta este una dintre ideile pe care educația financiară ar trebui să le fixeze devreme. Oamenii tind să gândească în cifre nominale fiindcă acestea sunt cele pe care le vedem pe ecranul telefonului sau pe extrasul de cont.
Viața se desfășoară însă în termeni reali.
Nu trăiești din numărul afișat de bancă. Trăiești din ceea ce acel număr îți permite să cumperi.
Perioada de după 2020 a făcut diferența aceasta imposibil de ignorat.
Debitorul și omul cu bani în depozit au trăit două inflații diferite
Inflația redistribuie putere economică într-un mod care nu se vede imediat.
Un om care păstrează economii mari într-un depozit cu dobândă de 2% într-un an cu inflație de 10% pierde putere de cumpărare chiar dacă banca îi plătește dobândă. Extrasul arată un câștig, viața reală poate arăta o pierdere.
Debitorul cu o rată fixă poate avea o experiență diferită. Datoria lui rămâne exprimată în bani nominali.
Dacă veniturile cresc în timp, povara reală a acelei datorii se poate reduce. Plata lunară care părea mare la început devine mai ușor de suportat dacă salariul nominal urcă suficient.
Lucrurile se schimbă însă când dobânda este variabilă. Aici majorările de dobândă folosite pentru combaterea inflației pot împinge rata în sus chiar în momentul în care costul vieții este deja mai mare.
Românii cu credite au simțit direct această combinație. Mai întâi au crescut prețurile de consum, apoi a crescut și costul banilor.
E greu să numești asta o lecție. Seamănă mai mult cu un examen dat înaintea cursului.
Un salariu mai mare nu înseamnă automat o viață mai bună
Aceeași confuzie apare la venituri. Să presupunem că salariul tău crește cu 8%.
Sună bine.
Dacă însă bunurile și serviciile pe care le cumperi se scumpesc cu 10%, venitul tău real scade. Primești mai mulți lei și poți cumpăra mai puțin.
Același principiu se aplică profiturilor, dobânzilor și randamentelor investițiilor. Un câștig nominal de 6% nu înseamnă mare lucru dacă puterea de cumpărare a banilor scade cu 8%.
Aici se vede cât de înșelătoare poate fi perioada inflaționistă. Cifrele cresc peste tot.
Salarii mai mari, încasări mai mari, prețuri mai mari, chirii mai mari, profituri exprimate în sume mai mari.
Dacă nu separi nominalul de real, poți avea impresia că avansezi financiar în timp ce de fapt stai pe loc.
A fost totul doar din cauza tipăririi de bani?
Nu.
Iar răspunsul acesta nu anulează rolul politicii monetare.
Inflația de după 2020 a rezultat dintr-o combinație rară de factori. Expansiunea monetară a menținut finanțarea foarte ieftină și a susținut lichiditatea.
Politica fiscală a protejat veniturile și a împiedicat prăbușirea cererii. Blocajele logistice și restricțiile au limitat oferta.
Economiile acumulate au alimentat consumul la redeschidere. Energia și materiile prime s-au scumpit puternic, iar războiul din Ucraina a amplificat tensiunile existente.
Dacă scoți una dintre aceste piese, povestea ar fi arătat probabil diferit.
De aceea nu mi se pare corect nici să spunem că totul a fost provocat de bani, nici să pretindem că banii n-au avut mare importanță.
Politica monetară nu a creat containerele blocate și nici criza energetică. A contribuit însă la menținerea unei cereri nominale puternice într-o perioadă în care oferta nu putea răspunde cu aceeași viteză.
Tocmai întâlnirea dintre aceste două lumi a produs episodul pe care l-am trăit.
De ce folosesc expresia experiment involuntar
Cuvântul experiment poate suna suspect dacă este scos din context. Nu sugerează că guvernele sau băncile centrale au urmărit în mod deliberat producerea unei inflații mari.
În primăvara lui 2020, problema pe care încercau s-o rezolve era reală și imediată. Economia mondială risca o contracție extrem de severă, iar piețele financiare prezentau semne serioase de stres.
Intervenția avea sens în acel moment.
Partea experimentală a venit din amploare și din combinație. Niciodată în istoria economică modernă nu mai avuseserăm exact aceeași suprapunere între oprirea administrativă a unor activități, stimul monetar uriaș, sprijin fiscal masiv și redeschidere rapidă.
Decidenții lucrau cu modele construite din crize trecute. Pandemia nu semăna suficient de mult cu niciuna dintre ele.
Așa s-a ajuns la o situație în care măsuri gândite pentru prevenirea depresiei economice au contribuit, împreună cu alte șocuri, la o economie prea fierbinte doi ani mai târziu.
Asta nu transformă intervenția într-o greșeală simplă. Arată cât de greu este să calibrezi politica economică atunci când problema se schimbă în timp ce încerci s-o rezolvi.
Lecția despre ofertă pe care am uitat-o
Ani întregi, discuția economică din țările dezvoltate s-a concentrat pe cerere. Cum încurajăm consumul, cum stimulăm investițiile, cum facem creditul mai accesibil.
Pandemia ne-a amintit partea cealaltă a ecuației.
Poți pune bani în mâna cumpărătorului, dar nu poți produce cu un transfer bancar cipul care lipsește. Poți subvenționa factura la energie, dar subvenția nu construiește singură o centrală electrică.
Poți acorda unei familii suficienți bani ca să cumpere o mașină. Dacă producătorul nu poate găsi componente, mașina tot nu apare.
Pe termen scurt, banii pot susține cererea. Pe termen lung, nivelul de trai depinde de capacitatea unei economii de a produce lucrurile de care oamenii au nevoie.
Aici cred că se află una dintre lecțiile mai puțin discutate ale inflației recente. Bogăția reală nu este suma unităților monetare din economie.
Este cantitatea și calitatea bunurilor și serviciilor pe care economia le poate crea.
Banii ne ajută să le schimbăm între noi. Nu le produc prin simpla lor existență.
Inflația este și o poveste despre timp
Privind în urmă, diferența dintre viteza banilor și viteza economiei fizice mi se pare esențială.
Banca centrală poate modifica o dobândă într-o zi. Guvernul poate aproba un program de sprijin într-o lună.
O companie nu poate instrui zece mii de specialiști într-o lună. O țară nu poate dubla producția de energie într-un trimestru.
O fabrică nouă are nevoie de teren, proiect, autorizații, finanțare, utilaje, oameni și furnizori. Uneori durează ani până când primul produs iese pe poartă.
Cererea nominală poate fi mișcată mult mai repede.
Această diferență de viteză a făcut perioada post-2020 atât de instabilă. Puterea de cumpărare a fost susținută înainte ca oferta să fie pregătită pentru revenirea ei.
Când cele două ceasuri merg în ritmuri diferite, prețul devine una dintre metodele prin care economia încearcă să le sincronizeze.
Nu este o sincronizare plăcută pentru cel care plătește nota.
De ce combaterea inflației vine cu propriul cost
Odată ce prețurile cresc prea repede, banca centrală are o problemă delicată. Trebuie să reducă inflația fără să împingă economia într-o recesiune inutil de severă.
Principalul instrument este dobânda.
Dobânzile mai mari reduc interesul pentru credit și încurajează economisirea. Investițiile marginale devin mai puțin atractive, consumul finanțat prin împrumut încetinește, iar cererea totală începe să piardă din viteză.
În teorie, mecanismul sună curat. În viața reală, fiecare procent de dobândă ajunge în rate, planuri de afaceri și decizii personale.
O familie amână apartamentul. Un antreprenor renunță la extinderea halei.
O companie angajează mai puțini oameni. Un dezvoltator încetinește proiectele.
Așa se transmite politica monetară.
După anii în care banii fuseseră foarte ieftini, întoarcerea la dobânzi ridicate a fost dureroasă tocmai fiindcă oamenii și firmele își construiseră planurile într-o lume care părea să funcționeze cu finanțare ieftină aproape permanent.
Inflația a schimbat regula.
Ce ne-a arătat perioada de după 2020 despre bani
În vremuri liniștite, banii par aproape neutri. Primești salariul, plătești facturile, economisești ceva și rareori te gândești la mecanismul din spatele monedei.
Inflația te obligă să-l observi.
Dintr-odată contează dobânda băncii centrale, deficitul bugetar, creditul, producția energetică, cursul valutar, transportul maritim și costul cerealelor.
Lucruri care păreau rezervate economiștilor ajung în prețul cafelei de dimineață.
Poate aici perioada a fost cu adevărat educativă. A arătat că banii nu sunt o fotografie fixă.
Valoarea lor depinde de economie, de producție și de încrederea celor care îi folosesc.
Poți avea mai mulți bani și mai puțină putere de cumpărare. Poți câștiga un salariu mai mare și să simți că bugetul este mai strâns.
Poți primi dobândă și să pierzi în termeni reali.
După 2020, milioane de oameni au înțeles aceste lucruri fără să citească un manual. Le-au învățat la supermarket, la bancă și când au deschis factura de energie.
Se poate repeta un episod asemănător?
Da, dar nu trebuie presupus că orice viitoare creștere a masei monetare va produce automat același rezultat.
Contextul contează.
Dacă o viitoare criză găsește economia cu multă capacitate nefolosită, producție funcțională și consum slab, o expansiune monetară poate avea efecte diferite.
Dacă însă apar din nou bani ieftini, sprijin fiscal puternic și o ofertă incapabilă să răspundă cererii, presiunile inflaționiste pot reapărea.
Un șoc energetic sau comercial ar face combinația și mai dificilă. La fel și o pierdere a încrederii că banca centrală va readuce inflația sub control.
Partea utilă este că acum avem o experiență recentă. Nu mai discutăm doar despre episoade istorice îndepărtate.
Știm cum arată raftul, rata bancară și salariul într-un astfel de ciclu.
Memoria economică are însă un defect: se estompează repede când vremurile devin calme.
Ce merită să rețină omul care nu lucrează în finanțe
Nu cred că lecția sănătoasă este să trăiești permanent speriat de inflație. Nici să tratezi fiecare decizie a unei bănci centrale ca pe semnul unei catastrofe monetare.
Mai util este să începi să gândești în termeni reali.
Când salariul crește, compară-l cu prețurile pe care chiar le plătești. Când analizezi un depozit, uită-te la dobânda reală după inflație și taxe.
Când iei un credit, gândește-te cum ar arăta rata într-un mediu cu dobânzi diferite. Când cumperi un activ, nu presupune că simplul fapt că este activ îl face automat protecție împotriva inflației.
Educația financiară începe de multe ori cu diferențe mici de vocabular care produc diferențe mari în viață. Nominal nu înseamnă real.
Lichiditatea nu este același lucru cu averea. Venitul mare nu înseamnă automat putere de cumpărare mare.
O datorie ieftină astăzi nu garantează că va rămâne ieftină mâine.
Poate sună banal. Până când economia te obligă să plătești ca să înveți lecția.
Ce a fost, în fond, experimentul post-2020
Perioada de după 2020 a comprimat câteva mecanisme economice într-un interval foarte scurt.
Am văzut panica și fuga spre lichiditate. Am văzut dobânzi coborâte aproape de zero și bilanțuri ale băncilor centrale crescând rapid.
Am văzut guverne care au încercat să protejeze veniturile într-o economie parțial închisă. Am văzut economii acumulate și o cerere care a revenit puternic.
Apoi au venit lipsurile, blocajele logistice și energia scumpă. Inflația s-a întins treptat din câteva categorii spre o parte tot mai mare a economiei.
După aceea au venit dobânzile mari.
Privite separat, multe dintre aceste decizii au o explicație rezonabilă. Privite împreună, ele formează unul dintre cele mai interesante episoade economice din ultimele decenii.
Perioada nu dovedește că orice creare de bani duce inevitabil la inflație mare. Nici nu dovedește că politica monetară este neimportantă.
Arată ceva mai nuanțat și, poate, mai folositor.
Dacă cererea nominală poate crește repede, iar oferta reală nu poate ține pasul, prețurile încep să poarte povara diferenței. Dacă peste această tensiune se așază energie scumpă, blocaje și așteptări inflaționiste, procesul capătă viață proprie.
Banii pot fi creați repede. Capacitatea de producție, productivitatea și încrederea se construiesc încet.
Iar adevărul acesta se vede cel mai bine într-o situație foarte banală: pleci spre magazin cu aceeași sumă cu care plecai și înainte, dar te întorci acasă cu sacoșa ceva mai ușoară.
Întrebări frecvente despre inflația de după 2020
Ce înseamnă inflație monetară?
Inflația monetară descrie situația în care expansiunea banilor și a creditului contribuie la creșterea nivelului general al prețurilor. Relația nu este automată, deoarece contează și producția, economisirea, creditarea, viteza de circulație a banilor și comportamentul consumatorilor.
După 2020, componenta monetară a fost importantă fiindcă băncile centrale au menținut condiții financiare foarte relaxate, iar guvernele au sprijinit veniturile într-un moment în care oferta de bunuri și servicii era restrânsă.
A fost inflația de după 2020 provocată doar de băncile centrale?
Nu. Băncile centrale au avut un rol important prin politica dobânzilor și programele de cumpărare de active, dar inflația a fost rezultatul mai multor șocuri suprapuse.
Blocajele de producție, transportul scump, cererea puternică după redeschidere, energia, materiile prime și războiul din Ucraina au contribuit la amploarea fenomenului. Eliminarea oricăruia dintre acești factori ar fi schimbat probabil traseul inflației.
De ce nu a apărut o inflație similară după criza din 2008?
După 2008, economia mondială avea multă capacitate neutilizată și o cerere slabă. O mare parte din lichiditatea creată de băncile centrale a rămas în sistemul financiar și nu s-a întâlnit cu o ofertă restrânsă de aceeași manieră ca în pandemie.
În 2020 și 2021, politica monetară foarte relaxată s-a suprapus peste sprijin fiscal puternic și peste limitarea fizică a producției și serviciilor. Combinația a fost diferită.
De ce a scăzut inflația, dar prețurile au rămas mari?
Fiindcă o rată mai mică a inflației înseamnă că prețurile cresc mai lent, nu că revin automat la nivelul anterior. Dacă un produs s-a scumpit de la 10 lei la 12 lei și apoi inflația încetinește, prețul poate continua să urce mai încet de la noul nivel.
Pentru ca prețurile să revină în general la nivelurile vechi ar fi nevoie de deflație. Băncile centrale urmăresc de regulă stabilizarea inflației la un nivel redus, nu inversarea tuturor scumpirilor produse anterior.
Cum a afectat inflația România?
România a primit atât șocuri externe, cât și presiuni interne. Energia, alimentele, transportul și materiile prime s-au scumpit la nivel european și mondial, iar aceste costuri s-au transmis treptat către consumatori.
La sfârșitul anului 2022, rata anuală a inflației din România ajunsese la aproximativ 16,4%. Pentru gospodăriile care cheltuiau o parte mare din venit pe alimente, utilități și transport, presiunea resimțită putea fi chiar mai mare decât media statistică.
De ce au crescut dobânzile pentru a combate inflația?
Dobânzile mai mari reduc cererea prin scumpirea creditului și prin încurajarea economisirii. Oamenii împrumută mai puțin, unele cumpărături sunt amânate, iar companiile devin mai prudente cu investițiile.
Banca centrală nu poate produce direct mai mult petrol, grâu sau componente electronice. Poate însă reduce presiunea cererii până când aceasta se apropie din nou de capacitatea economiei de a produce.
Inflația îi avantajează pe cei care au credite?
Uneori, dar nu automat. O datorie cu dobândă fixă poate deveni mai ușor de suportat în termeni reali dacă veniturile cresc odată cu inflația.
În cazul unui credit cu dobândă variabilă, efectul poate fi invers. Dobânzile ridicate folosite pentru combaterea inflației pot crește rata lunară și pot anula orice avantaj oferit de deprecierea reală a datoriei.
Cum își poate proteja o persoană puterea de cumpărare în perioade cu inflație ridicată?
Nu există o soluție universală care să funcționeze în orice perioadă. Contează nivelul datoriilor, orizontul de timp, veniturile, rezervele de lichiditate și toleranța la risc.
Cel mai util punct de plecare este să urmărești randamentul real, nu doar câștigul nominal, să eviți dependența excesivă de datorii scumpe și să păstrezi o rezervă financiară suficientă pentru cheltuielile neprevăzute. Protecția împotriva inflației ține mai mult de structură și disciplină decât de găsirea unui singur activ miraculos.
