Menopauza e genul de schimbare care intră cu pantofii plini de noroi în casă și nici măcar nu-și cere scuze. Uneori apare tiptil, ca o toamnă blândă, cu câteva nopți mai agitate și cu o sensibilitate pe care o pui pe seama stresului.
Alteori, parcă te prinde pe nepregătite, ca o furtună de vară care îți răstoarnă planurile, îți aprinde obrajii, îți schimbă somnul și îți lasă în urmă o oboseală lipicioasă.
Și totuși, în jurul menopauzei se adună o tăcere ciudată. Se vorbește despre bufeuri, da, dar mai rar despre sentimentul acela că nu mai știi exact cine ești în propria piele. Despre frica de îmbătrânire, despre iritarea care apare din nimic, despre tristețea care se strecoară pe sub ușă când te-ai așezat, în sfârșit, la final de zi. Aici, terapia poate să fie ca o lampă aprinsă într-o cameră în care ai tot mutat mobilierul pe întuneric.
Când corpul strigă, mintea traduce
E o idee pe care o țin minte, deși pare simplă: menopauza nu e doar o poveste hormonală, e și o poveste de interpretare. Corpul trimite semnale, mintea le citește, apoi le transformă în emoții, gânduri și decizii. Dacă ai dormit prost trei nopți la rând, dacă te trezești udă leoarcă, dacă ai palpitații sau simți o căldură bruscă ce te face să-ți deschei nasturii cu nervi, creierul începe să caute explicații. Iar explicațiile pe care le găsește nu sunt mereu blânde.
Câteodată, mintea spune: „Nu mai sunt eu.” Alteori: „O să rămân așa.” Sau varianta și mai dură: „Nu mai sunt atrăgătoare, nu mai sunt suficientă.” Terapia nu oprește direct valurile hormonale, dar poate schimba felul în care înoți printre ele. Adică poate micșora panica, rușinea, autocritica și senzația aceea că ești singură într-un corp care nu mai respectă regulile vechi.
Bufeurile, insomnia și „zgomotul” interior
Un lucru care se întâmplă des e că simptomele fizice aprind un fel de alarmă psihologică. Bufeurile au un impact real, dar suferința se amplifică atunci când devin o amenințare constantă în capul tău. Începi să anticipezi, să te temi de următorul episod, să te retragi din situații sociale, să te gândești că o să te faci de râs. Asta e o spirală, iar spiralele au talentul să pară perfect logice în momentul în care ești în ele.
În terapie, una dintre primele surprize e că „zgomotul” se poate micșora. Nu prin magie, ci printr-un proces foarte omenesc: înveți să observi gândurile fără să le iei drept verdicte. Înveți să-ți recunoști corpul ca fiind un corp care trece printr-o etapă, nu un dușman care te trădează. Și, poate cel mai practic lucru, înveți să-ți iei somnul în serios, nu ca pe un lux, ci ca pe o fundație.
Anxietatea, iritabilitatea, valurile de tristețe
Nu toate femeile au schimbări majore de dispoziție, dar multe descriu o iritabilitate care le sperie. E ca și cum ți-ar scădea toleranța la zgomot, la aglomerație, la conversațiile inutile. Ai fost „om de echipă” atâția ani, ai înghițit multe, ai făcut pace cu atâtea, iar dintr-odată corpul zice: ajunge.
Terapia poate traduce acest „ajunge” într-un limbaj mai clar. Uneori e despre limite, alteori despre epuizare și roluri în care ai stat prea mult. Poate e despre faptul că ai fost mereu cea care ține totul în picioare și, la un moment dat, nu-ți mai iese fără să te doară. Menopauza scoate la suprafață nu doar simptome, ci și adevăruri: că ai nevoie de pauză, că vrei mai multă grijă, că ai pierdut contactul cu tine și ai vrea să-l recâștigi.
Terapia, un loc unde nu trebuie să fii „tare”
Mi se pare că multe femei ajung la menopauză cu un bagaj uriaș: muncă, copii, părinți îmbătrâniți, relații, responsabilități. Și cu o etichetă invizibilă lipită pe frunte: „descurcă-te”. Terapia e, poate, unul dintre puținele locuri unde eticheta asta poate să cadă fără scandal.
Acolo poți să spui, fără să-ți ceri iertare, că te simți epuizată. Că te sperie schimbarea. Că uneori te uiți în oglindă și parcă te vezi altfel, nu neapărat mai puțin frumoasă, dar mai străină. Și e important să fie cineva care să nu minimalizeze, să nu se grăbească să-ți „repare” emoția, ci s-o asculte până când capătă sens.
CBT și menopauza, adică atunci când gândurile îți fac febră
Terapia cognitiv-comportamentală, pe scurt CBT, e adesea pomenită în contextul menopauzei pentru că lucrează cu legătura dintre gânduri, emoții și comportamente. Într-un limbaj simplu, te ajută să observi cum un gând de tipul „o să pățesc asta în ședință și o să mă fac de râs” crește tensiunea, îți mută lupa pe corp, te face să-ți ții respirația și, da, poate amplifica senzația de disconfort.
Ceea ce se schimbă în CBT nu este realitatea menopauzei, ci felul în care te raportezi la ea. Înveți strategii pentru gestionarea stresului, pentru somn, pentru relaxare, pentru rescrierea acelor scenarii interne care îți „umflă” simptomele. Și, fără să sune siropos, uneori e suficient ca mintea să nu mai toarne benzină peste foc.
Terapia pentru somn, pentru că odihna nu e un moft
Insomnia din perioada tranziției menopauzale are un efect de domino. Când nu dormi, ești mai anxioasă. Când ești mai anxioasă, dormi și mai prost. Terapia, mai ales formele orientate pe rutină și comportamente, poate interveni acolo unde multe persoane se blochează: la obiceiurile mici care par nevinovate, dar care țin trează o minte deja obosită.
În terapie poți să-ți construiești o relație mai calmă cu noaptea. Să nu te mai simți „la examen” când te pui în pat. Să-ți regândești ritmurile, să alegi ritualuri care să semnaleze corpului că e în siguranță, că nu trebuie să stea de pază. Și, foarte concret, să înveți ce faci când te trezești la 3:17, cu gândurile alergând ca niște copii fără supraveghere.
Mindfulness, compasiune de sine și pauza dintre impuls și reacție
Există și o parte mai blândă a terapiei, una care seamănă cu o gură de aer în plină alergare. Practicile de mindfulness și terapiile care cultivă compasiunea de sine te ajută să rămâi prezentă fără să te scufunzi în autocritică. Când apare un val de căldură sau o palpitație, corpul face ceva, iar mintea poate alege între „panică” și „observ”. Nu e ușor, nu se întâmplă din prima, dar se învață, pas cu pas.
În același timp, compasiunea de sine nu înseamnă să te tratezi cu mănuși tot timpul. Înseamnă să nu-ți vorbești ca unui dușman. Înseamnă să-ți recunoști limitele și să-ți acorzi o formă de respect pe care, sincer, multe dintre noi îl oferim mai ușor altora decât nouă.
Relații, intimitate și corpul care se schimbă sub privirea ta
Cuplul, în aceeași casă cu o furtună
Menopauza poate pune un reflector crud pe relații. Dacă partenerul nu înțelege, dacă minimalizează, dacă spune „exagerezi”, se creează o ruptură. Dacă tu nu mai ai energie, dacă te simți iritabilă, dacă nu mai ai chef de atingeri într-o perioadă, se poate instala un fel de distanță rece.
Terapia, individuală sau de cuplu, poate deveni un spațiu de traducere. Să pui în cuvinte ce se întâmplă în corpul tău, fără să fie o listă de acuzații. Să înveți să ceri ajutor fără să te simți vinovată. Să negociezi intimitatea fără presiunea că trebuie „să fii ca înainte”. Pentru că înainte nu mai există și, culmea, uneori tocmai asta deschide o ușă spre ceva mai sincer.
Sexualitatea, cuvântul pe care îl evităm când ne e frică
Unii oameni vorbesc despre libidou ca despre un întrerupător. E fie pornit, fie oprit. Realitatea e mai nuanțată. În menopauză pot apărea uscăciune, disconfort, o scădere a dorinței sau pur și simplu o schimbare a modului în care corpul răspunde. Asta poate lovi direct în identitate, mai ales dacă ai legat multă validare de ideea de a fi dorită.
În terapie se pot aduce la lumină și aceste lucruri, cu delicatețe. Nu ca să fie „reparate” cu forța, ci ca să fie înțelese. Uneori descoperi că dorința nu a dispărut, ci are nevoie de alt ritm, de alt context, de mai multă siguranță emoțională. Alteori înveți să separi sexualitatea de performanță, să o vezi ca pe o conversație, nu ca pe un test.
Când ai nevoie de ajutor, fără să aștepți să se facă prea greu
E tentant să-ți spui că trebuie să reziști, că e doar o etapă, că o să treacă. Uneori trece. Alteori, însă, se adună. Dacă te trezești copleșită de anxietate, dacă plângi des și nu știi de ce, dacă nu mai ai chef de nimic și te simți străină în propria viață, e un semn că merită să vorbești cu cineva. Dacă somnul e constant distrus, dacă relația se fisurează, dacă ai gânduri întunecate sau te simți fără speranță, nu e un eșec să ceri sprijin, e o formă de grijă.
Și da, terapia nu înlocuiește consultul medical. Menopauza e și un subiect de discutat cu medicul, mai ales când simptomele fizice sunt puternice sau apar probleme de sănătate asociate. Terapia, însă, poate fi locul în care îți pui la punct partea emoțională a hărții, ca să nu te rătăcești.
Terapia online, pentru zilele în care n-ai chef să mai „fii în regulă” în fața nimănui
Uneori, cel mai greu nu e să recunoști că ai nevoie de ajutor, ci să-l accesezi. Program, distanță, rușine, oboseală, toate se pun ca niște greutăți în rucsac. În astfel de momente, o soluție practică poate fi terapia online, în ritmul tău, dintr-un loc în care te simți în siguranță.
Sunt femei care preferă să vorbească din sufrageria lor, cu o cană de ceai în mână, între două întâlniri. Altele vor doar să nu mai facă drumuri, pentru că energia lor e prețioasă. Indiferent de motiv, important e să existe un cadru profesionist și cald, în care să nu te simți judecată. Dacă vrei să începi simplu, există și platforma online psiholog, un punct de plecare care poate face lucrurile mai ușor de pus în mișcare.
Mi-ar plăcea să pot spune că, odată ce înțelegi menopauza, devine ușoară. Nu devine. Dar poate deveni mai puțin înfricoșătoare. Terapia te ajută să pui nume pe ce trăiești, să nu te mai certe mintea pentru simptomele corpului, să-ți recapeți un fel de stabilitate. Uneori, schimbarea asta se simte ca și cum ai reuși, în sfârșit, să respiri adânc după mult timp.
Și poate cel mai important, terapia îți amintește că nu ești defectă. Ești într-o tranziție. Iar tranzițiile, chiar și când dor, pot fi locul în care descoperi că ești mai puternică decât credeai, nu în sensul de „strânge din dinți”, ci în sensul de „am grijă de mine, chiar acum, așa cum sunt”.
